În plină campanie electorală, Antena 3 a devenit locul în care marile partide, mai puțin AUR, prin reprezentanții lor, se luptă pentru a îi convinge pe români care este cel mai bun președinte.
Sala plină, scaune ocupate de membrii partidelor care aplaudă în toiul dezbaterii, jurnaliști care adresează întrebări invitaților și o scenă cu 8 scaune ocupate de cei din partid ( 2 scaune pentru fiecare partid – PSD, PNL, USR, România Renaște ) + cel pe care îl ocupă moderatorul Mihai Gâdea. La nivel de producție, nu am ce spune, este o idee genială și da, nu ai schimba programul dacă ai avea norocul să nimerești o „ceartă” între invitați. Rating-ul e mare, sau cel puțin așa se laudă cei din A3.
În schimb, mă întreb care este relevanța acestei emisiuni în condițiile în care cei care ocupă acele scaune NU vor fi cei care se vor lupta pentru fotoliul de la Cotroceni. Aș adăuga aici si o notă ironică și-anume faptul că există pe acele scaune oameni mai bine pregătiți decât candidații la prezidențiale. Și-acum să revenim: cu ce m-ar putea pe mine, telespectator la acest show, ajuta să îmi fac o idee clară despre candidați atât timp cât nu ei sunt cei care răspund la întrebările adresate. Voi da un exemplu: luni, 11 noiembrie, în cadrul dezbaterii, atât PSD cât și PNL au primit o întrebare directă: pot promite că nu-l vor nominaliza ca premier pe Klaus Iohannis? Mihai Tudose, PSD, a venit cu replică și a spus că nu-și poate asuma un răspuns în numele lui Marcel Ciolacu.
În acest context, devine clar că emisiunea joacă un rol mai degrabă în conturarea unei imagini indirecte despre candidați, construită din opiniile și atitudinile reprezentanților lor, decât în oferirea unui contact autentic cu aceștia. Spectacolul mediatic creat poate atrage atenția și crește ratingul, însă riscă să devină o iluzie, un loc în care discursurile aprinse și replicile celor din jurul candidatului iau locul vocii directe a acestuia.
Astfel, emisiunea, deși captivantă prin dinamica dezbaterilor, oferă mai puține indicii despre viziunea sau intențiile reale ale candidaților. Publicul poate fi, subtil, împins să confunde pozițiile susținătorilor cu cele ale candidaților propriu-ziși, atribuidu-le acestora trăsături care sunt de fapt ale purtătorilor lor de mesaj.
În loc să ofere o platformă pentru ca oamenii să își cunoască viitorii lideri, emisiunea pare să creeze un „teatru al reprezentanților” care răspunde la întrebări, dar nu adresează în mod autentic temerile și speranțele celor care își doresc să aleagă informat. Astfel, întrebarea rămâne: aceste dezbateri servesc oare interesului public, sau sunt doar o formă de divertisment politic, în care adevărații candidați stau în umbră, iar alegătorii rămân cu impresii incomplete?
