Disclaimer: Fotografia de mai sus este un PAMFLET și trebuie tratată ca atare (cu simțul umorului, adică). Sursa de inspirație au constituit-o declarațiile celor două persoane/personaje politice.
Episodul Simonis-Fritz a produs cel mai ieftin tip de politică: spectacolul care ține loc de bilanț.
Politica locală are un talent rar: să transforme lipsa de rezultate în teatru public.. Săptămâna trecută, Timișoara a oferit un specimen aproape perfect al genului.
Alfred Simonis a propus Primăriei să lase Consiliul Județean să reabiliteze patru obiective simbolice ale orașului (Ceasul Floral, Ștrandul Termal, Uszoda, Grădina de Vară) lăsate în paragină de ani buni. Dominic Fritz a refuzat și l-a diagnosticat pe Simonis drept „Batman administrativ„. Simonis a primit complimentul cu falsă modestie și a returnat mingea cu „Ștrumful leneș”. Presa a savurat momentul. Ruinele rămân. Urmează alt episod de desene animate.
- Gestul lui Simonis are o arhitectură politică recognoscibilă: ocupi terenul adversarului, îi nominalizezi inacțiunea, te poziționezi ca soluție. Funcționează, cu o condiție: instituția din spatele tău îți susține postura. Or, Consiliul Județean Timiș nu administrează un județ care și-a epuizat agenda proprie și caută proiecte noi din surplus de energie. Infrastructura rutieră, sistemul sanitar, proiectele mari aflate în execuție – toate cer exact tipul de concentrare instituțională pe care Simonis a ales, în acest episod, s-o distribuie generos și în afara competenței sale teritoriale. Când promiți salvarea vecinului înainte de a fi închis impecabil propriile dosare, te expui unui risc de credibilitate.
- Nici Fritz nu iese mai bine. Are dreptate că oferta lui Simonis e politică, aproape sigur este. Dar această observație, oricât de corectă, nu acoperă întrebarea pe care timișorenii o pun de ceva vreme cu tot mai puțină răbdare: ce a produs, concret și vizibil, unul dintre cele mai mari bugete municipale din România? Proporția dintre resursa financiară și transformarea urbană perceptibilă a devenit, în ultimii ani, un subiect incomod pentru Primărie. Într-un astfel de context, ironia la adresa adversarului e un lux pe care Dominic Fritz nu și-l poate, deocamdată, permite.
Ceea ce face episodul simptomatic nu este că cei doi s-au ironizat reciproc; politica a supraviețuit și din asta, și a produs uneori formulări memorabile. Ceea ce îl face îngrijorător este viteza cu care o dezbatere despre patrimoniu degradat și inacțiune administrativă a alunecat într-un schimb de replici care a distrat pe toată lumea, dar nu a produs nicio îmbunătățire a situației.
Între Batman și Ștrumf, Timișoara nu a primit nici salvarea promisă, nici administrația pe care o plătește.
